Mademoiselle Snif-Snif, vous êtes folle?

C’est ce qu’on appelle „syndrome”.

Récemment, j’ai connu une fille.. une demoiselle. Mademoiselle Snif-Snif. Une bonne personne, avec des yeux bleus et toujours à un large sourire sur le visage. Premièrement, j’ai pensé qu’elle était folle : toujours ce grand sourire, toujours des paroles chaleureuses… Et puis, je l’ai demamdé:

Mademoiselle Snif-Snif, vous êtes folle?

Et elle m’a repondu en riiant:

„On peut dire comme ça, j’ai une grave maladie.”

Mon Dieu ! et pourquoi vous ne m’avez dit rien? qu’est-ce que je peux faire pour vous aider?

„Rien. Je ne suis plus un être humain.. Je vis seulement pour quelques heures par jour, puis, je suis morte.

Je peux pas respirer qu’un seul air.. cet air!

Quiconque veut me comprendre, il ne réussit pas .. mais, parfois, c’est très simple.

Toujours,mais toujours je me cache derrière les yeux doux, derrière les actions qui me blessent, derrière les mots qui me frappent et puis qui me sortent de tout cet amalgam.

Tu vois.. c’est une maladie qui n’a pas un nom. C’est drôle,n’est-ce pas?”

Oui.. c’est ça..

„Je peux pas vivre sans une drogue. Je veux, mais, je peux pas. Tu vois.. je ris maintenant pour que je n’aille pas dans son contexte. Tu vois.. j’ai déjà commencé à dire des mots sans logique..mhh.. elle me manque.. cette drogue”

[silence. Mademoiselle Snif-Snif fume une cigarette]

„Tu vois.. même cette .. bêtise ne peut pas me sauver. Pff, j’ai mal au ventre. trop de papillons, coccinelles et chocolat au pétit déjeuner. J’ai soif.. peut-être que cette vodka.. ”

[silence. Je regarde la demoiselle. elle boit une goutte d’alcool. Puis,elle tourne la tête vers le piano]

„Tu vois.. ce piano. Il m’avait chanté plusieurs balades. Balades d’amour. Maintenant, il est fatigué. Il ne peut pas chanter comme autre fois. Je l’aime. Je l’aime à la folie !! Je veux le toucher, je veux l’embrasser et je veux rester comme ça tout le jour.. je veux lui montrer mon amour, mes sentiments, mon honnêteté.. il connait toutes ces choses,mais il ne me laisse pas le zapper.. je veux zapper. Ce piano.. comme il est vieux.. Il y a maintenant 2 siècles depuis qu’il chante. Et maintenant, quand il ne chante pas, je veux l’écouter avec tout mon coeur. Hmm.. c’est paradoxal.”

[silence. silence.]

„Je t’ai presenté mon chat? Comme il est sympa,n’est-ce pas? Il a des taches de rousseur.. comme il est doux !”

[le chat. le chat qui a des taches de rousseur sur les joues.. bizarre]

„Il est vieux comme le piano.. Mais le piano, je l’aime plus.. comme je t’ai dit, je voudrais l’embrasser .. mais il ne m’a  pas laissé .. voilà mon obsession, ma frustration.

Mais, enfin.. Tu veux du thé, ma chère?”

Oooouuii.. j’en veux..

„Anne, thé !!!

Bien, qu’est-ce que je disais? Aa.. la maladie..

Tu vois.. c’est grave. Les médecins ne peuvent pas m’aider.. tu ne peux pas m’aider.. seulement la drogue et le piano. Et ils sont.. négligents.. ils ignorent. Le piano.. comme il chantait les chansons de Celine Dion. comme il faisait des ..

Enfin.. tu vois.. je me cache derrière un long soupir, pour que les autres ne réalisent pas qu’en fait je prend dans mes sinus tout l’air qui l’entourne et qui a un goût magnifique..”

Oui, maintenant, je dois partir.. j’ai quelque chose de très important à faire et..

„Bien, ma chère.. tu vas revenir?”

Certainement.

„Permet-moi de t’accompagner jusqu’à la sortie.. Au revoir, ma poupée.. À tout à l’heure!”

[silence. La nuit est tombée sur la ville. La vieille Porche m’attendait à la porte du villa. Je monte dans la voiture. J’allume les phares. ]

Non, elle n’est pas malade.

Seulement,… elle est tombé amoreuse.. pour un parfum.

Solitudine.

Lemn umflat. Duba amintind a negru, papusi de ceara cu ochi topiti si guri mutilate de flacari, frunze mucegaite, peste tot.. Cadavre de caini, devorate pe jumatate de pisici in calduri, o fabrica in paragina.. O inchisoare, un lagar cu paianjeni detinuti, spanzurati subtil pe praful dintre barele celulelor. Dezgust, cer turbat, natura plictisit de morbida, un sens contrar pe care viata il capata intr-o imbacsita baltoaca de lexeme gresite.. Da-te naibii, O mandarina turceasca cu privire deocheata, ras fals si ganduri murdare.. aparent. Si ce bine sunt.. fara nimeni care sa vorbeasca, fara nimeni, fara nicio privire, fara niciun zambet sincer, fara niciun cuvant verosimil, fara nimic. Cu soare, fara ploaie. Cu o melodie. Cu un lemn umed, care prinde a se umfla.. 

Cu ochi mici, albastri, nebuni. Gust picant de singuratate. 

 

„Barbati care urasc femeile” – Stieg Larsson

… si am promis ca va urma o carte. 

„Barbati care urasc femeile”. O carte. O carte pana la ultimul cuvant. Prima parte dintr-o trilogie.

Interesant (sau acel cuvant stupid care apare in momentul in care creierul nu mai face sinapse si ramane in pana de idei). Nu. Ciudat, suspect, dubios. 

Dubios deoarece mi-a starnit interesul in ceea ce priveste anumite experiente economice. Le-am zarit de la inceput, dar nu m-am oprit decat la pagina 678. 

Mikael Blomkvist ( un nume atat de greu pe care la inceput nu credeam ca o sa fiu in stare sa-l retin, dar iata, inevitabilul s-a produs..) , personaj pe care nu-l pot incadra nici al naibii in vreo varsta. Misogin (aici spiritele malefice ale iadului ma vor contrazice), si iubaret convins. 

Lisbeth Salander. Hmm.. nu mi-a placut deloc tipa. De la inceput mi s-a parut putin pe dealuri, insa.. „finis coronat opus” – bum, si brusc mi-a parut rau ca romanul s-a sfarsit si sa Sally a disparut din viata mea.

Un roman dragut. Pe care l-am citit precum sorb aerul in fiecare milisecunda.. 

„Millennuim 1” – mi-a schimbat ideile, mi-a aratat-o pe eu in oglinda si mi-a redesoperit gustul uitat de Cola, nopti nedormite si mult concealear pentru cearcane care al dracului cat de bine le-am ascuns. Romanul, „un delict de categoria <<pana>>”, unul dintre acele „spanacuri sociale”, in care cel mai tampit dintre personaje ajunge in cele din urma sa… :

„Nu, defapt ea dorea tovarasia lui. Voia sa-l auda spunandu-i ca o iubea pentre ceea ce era. Ca ea era speciala in lumea si in viata lui. Voia ca el sa-i ofere un gest de dragoste, nu numai de amicitie si camaraderie. <<Sunt pe cale sa ma ticnesc>>, gandi ea.”

Cu dor de Lisbeth. Cu joaca. Cu o „inteligenta fotografica”.

Asteptand cel de-al doilea volum.. (hai sa mazgalim totul pe-o foaie!..)

 

Image

 

 

Timpului.

…sa-i zica cineva timpului ca ne este greata de ziua de luni. Maine e luni. In fine, nu conteaza, poate ca „luni” e doar o forma de incurajare pentru ca dupa luni vine marti, dupa marti vine miercuri si uite asa ne apropiem de vineri, respectiv de un nou week-end.. da.. ne apropiem cu gandul.

Dar, totusi, maine e 5 martie. Un numar cu noroc pentru mine, o zi in care iar o voi lua de la capat (si sa fiu sincera – abia astept !! ). Veti spune ca ma contrazic in idei – poate.  Uite momentul cand ma plasez undeva la mijloc.

Cine a mai inventat si mecanismul asta? Si de ce a trebuit sa se inceapa cu „luni”? .. nici macar nu suna bine cuvantul.

Un week-end regretabil. Pierdut foarte frumos, foarte ingenios, printre foile unei carti teribile, pe care am avut onoarea s-o „rasfoiesc” cu maxim interes la a doua mana. O zi de sambata dintre cele mai tampite, cand nu exista altceva de facut decat ascultatul unei melodii vechi si prafuite de „like”-uri sau „redijarea” unui comentariu pentru nu-mai-stiu-ce „violet” liric.  Ideea a fost subtila la inceput, cheful zbura pe campii (deci era absent cu desavarsire), dar, totusi, instinctul s-a cerut urmat. Si uite ca iar nu m-a inselat si dupa multe file plictisitoare cand mintea imi mergea indiscutabil catre S., am inceput sa prind.

O sambata dupa-amiaza interesanta, o noapte de sambata-duminica tulburator de amuzanta, o dimineata de duminica „mahmura de litere”. Momentul cand iti dai seama ca nu esti normal si vezi peste tot pe peretii din jurul tau litere, sange, si pisici descompuse – apetitul creste.

Maine luni. Mai tarziu…

… urmeaza o carte.